Când din ceru-nalt, senin
Cade-o piatră de rubin -
Călător din nesfârşit,
Meteor ce a murit -
Mă gândesc întrebător :
Cum? Ce dor nedesluşit
L-a purtat mereu în zbor
Pe străinul călător
Din neanturi azvârlit?

Am nutrit un gând cândva
C-am să merg în umbra ta.
Am nutrit un gând de vis
Că în stele tu mi-eşti scris.

Dar nu-n stelele de sus
Şade chipul tău ascuns
Ci în stelele din mine
Ard privirile-ţi senine…

- poezie din copilărie -

Sunt stele pe cer,
Ca gânduri mărunte,
Sunt mesageri ce pier
Ducându-le oriunde.

Dar ele nu dispar,
Ci ele apar din nou,
Şi îţi aduc în dar,
Un gând şi un ecou.

Te rog, ridică-ţi ochii
Spre cerul plin de stele
Ca să îi dea perechii
De ochi, visele mele.

Sunt stele pe cer,
Ca gânduri mărunte,
Ca vise-n eter,
Zburând pe oriunde…

Menirea mea e verde!
Ca firul ierbii
Ca firul vieţii.

Ca soarele
Dăruindu-se generos
Şi supus.

Ca vântul
Îmbrăţişând aripile
Elicelor.

Ca apa
Plângând mereu
A viaţă.

Eu iubesc! Asta mi-e soarta!
Şi nu am s-o pot schimba
Nici nu vreau; fiindcă robia
Este chiar privirea ta.

Strâmt mi-e gândul,
Strâmt şi sec.
Bate vântul –
Eu m-aplec.

‘Nalt e cerul,
‘Nalt şi pur.
Cu eterul
Cel de-azur.

L-aş străbate
De-aş putea,
Dar m-abate
Umbra grea.

Câteodată simt un dor
Dor de lume?
Dor să mor?

Câteodată simt durere
De la vorbă?
Din tăcere?

Câteodată simt nestare
De la zgură?
Din chemare?

Câteodată simt-nu simt
Văd eu bine?
Sau mă mint?

Suflete, vorbeşte!
De luptat mai poţi?
Soarta nu-ţi zdrobeşte
Aripa sub roţi?

Vântul nu te bate?
Gloata nu te-alungă?
Noaptea nu îţi pare
Nesfârşit de lungă?...

- portretul speciei noastre -

Sunt Homo Sapiens!

Prin sângele meu
Curge istoria planetei.

Sunt Homo Sapiens!

Mă înalţ mereu
Pe ale culturii
                            albe
                                    trepte.

Pe întuneric,
sufletul,
din palmele împreunate
soarbe liniştea.
În neclintire stând,
el bea
şuvoiul de apă,
raza de lumină.

Îmbată-te, suflete!
Îmbată-te!