“Din toate soiurile de păsări înaripate după fel, din toate soiurile de animale după fel şi din toate soiurile de târâtoare după fel, din toate să intre la tine câte două, parte bărbăteasca şi parte femeiască, ca să rămână în viaţă împreună cu tine.” (Facerea 6,20) |
Ei sunt aici! Trăiesc printre noi fără să băgăm de seamă. Zi de zi ne întâlnim cu ei, dar cu toate acestea existenţele lor ne rămân la fel de misterioase. Ne credem stăpâni, dar de fapt ei se află aici cu mult înaintea noastră. Ne domină viaţa. Iar ochii lor multifaţetaţi ne urmăresc în permanenţă fără să ne dăm măcar seama…
Extraterestri? Fără îndoială. Fiindcă ce altceva pot reprezenta pentru noi milioanele de mici insecte alături de care vieţuim zilnic de mii de ani, dar pe care totuşi nu le cunoaştem, şi ale căror vieţi, la fel de mărunte, ne rămân încă adevărate enigme? Lumea lor ne este la fel de străina ca şi aceea ivită pe o altă planetă din Univers. Ba chiar am ajuns la paradoxul de a cunoaşte mai mult despre galaxiile îndepărtate decât despre însoţitorii noştri de fiecare zi.
Însă acesta nu este doar cazul insectelor, ci al întregului grup al nevertebratelor. Fiind de regulă prea mici pentru lumea noastră mare, prea lente pentru timpul nostru grăbit, prea bine ascunse pentru ochii noştri, dar mai ales pentru minţile noastre - înotând în abisuri neştiute, sfredelind solul, târându-se pe el, ori săgetând văzduhul ca nişte năluci de-o clipă -, nevertebratele au fost de prea puţine ori admirate, şi prea adesea temute, dispreţuite ori pur şi simplu ignorate. Oamenii din vechime le-au considerat prea nesemnificative pentru a mai merita să fie salvate – Noe din legenda biblica a potopului le ignoră total existenţa atunci când se hotărăşte să găzduiască vieţuitoarele pământului pe arca sa. Însă, din păcate, nici în zilele noastre situaţia nevertebratelor nu este cu mult mai strălucită, pentru ca acestea sunt excluse încă din majoritatea programelor de salvare a speciilor.
Dar vechea mentalitate ce pare încă sa-i domine pe specialiştii în conservarea speciilor tinde sa fie schimbată de un suflu nou apărut chiar în interiorul acestei comunităţi. Reprezentaţii acestui nou curent sunt chiar specialiştii în nevertebrate, care, în luna mai a anului 2004, s-au adunat la un simpozion organizat la Muzeul American de Istorie Naturală din New York. Prin acest simpozion, intitulat sugestiv „Să mărim arca!”, ei urmăresc să crească gradul de conştientizare al necesităţii de ocrotire a nevertebratelor, pentru ca acestea să fie incluse în proiectele de conservare a speciilor şi management al mediului, dar şi în deciziile politice privitoare la acesta.
După cum spuneam, în prezent, speciile nevertebrate sunt adesea scăpate din vedere atunci când se elaborează strategiile de conservare, în ciuda faptului că acestea reprezintă marea majoritate a biodiversităţii planetei noastre: 95% din toate speciile animale cunoscute – o cifră cu adevărat cutremurătoare ce ar trebui să dea de gândit!
Pentru a atinge aceste deziderate, comunitatea mondială de conservare a nevertebratelor, inclusiv Comisia de Supravieţuire a Speciilor - Species Survival Commission (SSC), s-a decis să-şi unească forţele într-o nouă iniţiativa intitulată „Coaliţia Să Mărim Arca!” – “Expanding the Ark Coalition!” (ETAC).
Aceasta Coaliţie va fi forul ideal de decizie în domeniul protecţiei nevertebratelor, promovând cele mai bune metode de conservare a acestora şi, totodată, ajutând la mobilizarea resurselor necesare.
Luând în considerare numărul total de nevertebrate de pe planeta noastră – până la ora actuală au fost descrise 1.190.200 de specii, iar alte aproape 10.000 de noi specii sunt descoperite în fiecare an - nu este deloc surprinzător să aflăm că acestea joacă un important rol din punct de vedere ecologic şi economic.
Nevertebratele au roluri cheie în majoritatea lanţurilor trofice prin reciclarea substanţelor nutritive, polenizare, controlul epidemiilor şi filtrarea apei, dar şi prin îndeplinirea altor numeroase funcţii vitale. De aceea, conservarea biodiversităţii nevertebratelor este esenţială pentru menţinerea sănătăţii ecosistemului, ele constituind o parte componentă a acestuia. De la calmari şi libelule, la păianjeni şi termite, nevertebratele sunt de asemenea animale fascinante, în felul lor propriu, multe dintre ele prezentând poveşti de viaţă incredibile, poveşti din care, nu de puţine ori oamenii pot trage adânci învăţăminte.
Cert este însă că ecologiştii se află în faţa uneia dintre cele mai mari provocări din istoria, atât de sinuoasă, a protecţiei mediului – a conserva aceasta abundenţă şi diversitate de nevertebrate pe baza unor resurse limitate. Totodată, acest ambiţios proiect va necesita o muncă titanică şi nervi de fier dar şi o foarte bună colaborare şi organizare. Însă efortul specialiştilor este legitimat de faptul că – potrivit unor studii recente – numeroase specii de nevertebrate se confruntă cu iminenta extincţie, motiv suficient pentru ca importanţa acestui deziderat să nu fie micşorată.
Astfel că, până la aceasta dată, 3.400 de nevertebrate – adică 0,2% din speciile cunoscute – au fost evaluate ca fiind ameninţate, iar 1.959 de specii au fost incluse în Lista Roşie de Specii Ameninţate a IUCN – Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii. Aceste cifre sunt însă prea mici faţă de numărul real de specii ameninţate, dacă ţinem cont de gradul înaintat de degradare a mediului şi de cunoştinţele noastre destul reduse cu privire la speciile „colocatare” de pe planeta noastră.
Primii paşi în direcţia unei mai bune monitorizări şi conservări a speciilor ameninţate au fost făcuţi de Comisia de Supravieţuire a Speciilor a IUCN - Species Survival Commission (SSC). Aceasta, încă din luna noiembrie a anului 2001 a organizat un seminar ce a reunit reprezentanţii tuturor Grupurilor de Specialişti în nevertebrate din cadrul SSC, dar şi alţi experţi, cu scopul de a dezvolta un plan de acţiune pentru activitatea de conservare a Comisiei pentru nevertebrate.
Drept rezultat, aria de acţiune a Grupurilor de Specialişti în Nevertebrate s-a extins din punct de vedere geografic prin crearea unor noi grupuri de specialişti în Europa şi Asia de Sud şi a unei echipe ce are rolul de a studia şi combate declinul polenizării, - declin cauzat, desigur, de dispariţia polenizatorilor.
Programul Comisiei de Supravieţuire a Speciilor, aflat în curs de desfăşurare şi intitulat Programul de Evaluare a Biodiversităţii Apei Dulci, a integrat complet nevertebratele, începând cu Africa de Est, unde au fost evaluate toate speciile de odonate (inclusiv libelula şi calul-popii), dar şi moluştele de apă dulce şi crabii.
Nou-înfiinţata Coaliţie – al cărei nume sugerează subtil iminenţa unui dezastru – „Să Mărim Arca” urmăreşte să dezvolte această activitate şi să dea un nou impuls conservării nevertebratelor. Mai rămâne o mulţime de făcut, acţiunea se află încă la început de drum, însă comunitatea mondială de conservare a nevertebratelor, inclusiv membrii SSC, sunt entuziaşti şi motivaţi în faţa acestei provocări.
Deja s-au luat o serie de măsuri ce au rolul de a întări gradul de organizare a Coaliţiei. Astfel s-a propus crearea unor grupuri de specialişti pentru reînvierea cosaşului şi greierului (ordinul ortoptera), dar şi a fluturilor şi fluturilor de noapte (ordinul lepidoptera). Totodată se mai urmăreşte şi evaluarea populaţiei globale de libelule, în vederea dezvoltării Listei Roşii Europene a Nevertebratelor ameninţate.
După cum se vede, acestea sunt măsurile luate de specialişti pentru ocrotirea nevertebratelor. În lumea oamenilor de ştiinţă lucrurile se mişcă mai repede, mentalităţile evoluează mai rapid. Însă cum rămâne cu restul lumii? Cum rămâne cu noi, muritorii de rând? Putem noi spune ca suntem pregătiţi să “acceptăm”, în sfârşit, tovărăşia acestor vieţuitoare? Suntem noi gata să înţelegem necesitatea ocrotirii acestora, şi, implicit, să luăm atitudine în acest sens? Or, mai degrabă, suntem închistaţi încă în vechea mentalitate conform căreia noi suntem stăpânii lumii - ai unei lumi străine de noi, şi “inferioare” nouă – şi că valoarea tuturor celorlalte vieţuitoare este dată de folosul pe care-l aduc acestea omului? Mitul conform căruia omul este un soi de latifundiar al naturii are încă rădăcini adânci în mentalitatea noastră. Însă reversul puterii este sentimentul de izolare, de înstrăinare de natură, sentiment resimţit mai mult sau mai puţin conştient. Iar consecinţa acestuia este frica, frica de tot ceea ce vine din partea naturii. Iar frica alimentează ignoranţa, tot astfel cum aceasta din urmă o sprijină pe prima într-un adevărat cerc vicios.
Pentru a ilustra acest lucru mă văd nevoită să evoc o întâmplare personală însă semnificativă, petrecută anul curent. Într-o zi am întâlnit pe tren două fete, bune prietene. Din discuţia lor reieşea că sunt studente la Medicină sau chiar absolvente. Fiind cald - în luna iulie -, geamul de la compartiment era deschis. La un moment dat, pe când trenul s-a oprit cu putere într-o staţie, o insectă a intrat pe geam şi, zburând nesigur, s-a lovit de fruntea uneia dintre fete, după care, la fel de ameţită a luat-o în altă direcţie. Dar nu a apucat să se îndepărteze prea mult pentru că fata, după ţipătul de rigoare, s-a grăbit să o lovească cu palma şi să o strivească sub pantof spunând agitată şi cumva amuzată că face alergie dacă o „muşcă” o albină. Într-adevăr, există unele persoane care, având un organism mai sensibil, fac alergie de pe urma înţepăturilor de albină, însa reacţia fetei a fost mai mult decât exagerată. Şi e cu atât mai surprinzător cu cât vine din partea unei mediciniste, de la care sunt alte aşteptări atât în privinţa nivelului de cunoştinţe despre lumea viului, cât, mai ales, a atitudinii faţă de acesta. Nefericita sa victimă însă, în mod surprinzător, a reuşit să se târască vreo câţiva centimetri înainte de a-şi da duhul, dezvăluindu-şi în acelaşi timp grăuncioarele de polen de pe picioruşe, dar şi adevărata sa identitate: era o albină sălbatică – puful des de pe corpul mărunţel o trăda. În realitate, medicinista noastră nu fusese în pericol nici măcar o secundă şi dacă n-ar fi reacţionat sub impulsul fricii şi nu s-ar fi grăbit să atace ea prima, ci ar fi gândit logic, ar fi putut observa că albina – sălbatică ori nu – fusese în mod evident azvârlită în compartiment de curenţii de aer produşi de mişcarea trenului. Şi acum, obosită şi dezorientată de bolidul apărut în cale, ea nu era în căutarea unei frunţi intelectuale în care să-şi înfigă acul, ci, îngreunată de polenul cules din zeci de flori, albina nu-şi dorea altceva decât să ajungă mai repede acasă, la colonia ei, pentru a-şi depune rodul muncii…
Din păcate astfel de întâmplări se petrec destul de des şi ele îşi au originea în sentimentul de frică. Un alt motiv este desigur ignoranţa, dar aceea care paralizează raţiunea este frica de „agresorul” nevăzut, de „duşmanul” permanent - natura.
Problema este că relaţia noastră cu aceasta este una superficială şi foarte încordată. S-ar părea ca ne-am închis într-o lume ultratehnologizată şi aproape complet umană în care noi deţinem rolul principal şi unde natura nu-şi are locul, cu excepţia câtorva specii al căror loc şi rol sunt bine delimitate de noi.
Suntem o specie egocentrică. Egocentrismul nostru se vădeşte chiar în modul în care ne manifestăm afectivitatea faţă de celelalte specii. Avem tendinţa generală de a iubi pe cele ce ni se aseamănă şi de a le respinge ce cele ce nu ne seamănă. (Singura excepţie este maimuţa, a cărei unică vină este… că ne seamănă nepermis de mult. Iar noi vrem să fim unici!)
Ca o consecinţă a tuturor acestora, la contactul cu necunoscutul, primul nostru impuls este acela de a ucide. Distrugem înainte de a apuca să explorăm acel necunoscut, înainte de a ajunge să-l cunoaştem. Distrugem de frică. Trăim cu spaima permanentă că totul în jur vrea să ne facă rău. Ştiindu-ne pe noi „cuceritori”, ne temem în permanenţă să nu fim „cuceriţi”, „învinşi” de un „duşman” nevăzut. Dar o astfel de atitudine războinică nu-i este specifică naturii. Daca ea ar fi vrut să-l distrugă pe om… ar fi făcut asta demult.
De aceea putem spune că relaţia noastră cu natura a fost deseori una dominată de agresivitate, închistare şi egocentrism, însă acestea au atins cote maxime în ceea ce priveşte atitudinea noastră faţă de nevertebrate.
Dar a sosit timpul ca mentalităţile să fie schimbate, pentru ca valul ignoranţei să fie ridicat, iar frica alungată. Vremurile o cer, şi, ca întotdeauna, de capacitatea noastră de adaptare depinde supravieţuirea speciei. Este timpul să nu mai vedem în natură un duşman pentru a nu ne mai simţi străini faţă de celelalte vieţuitoare cu care împărţim aceeaşi planetă. Şi e timpul să nu mai facem discriminări.
Este timpul să mărim arca…
"Ştiinţă şi Tehnică", octombrie 2004