- impresii notate pe drumul Caracal-Vaslui în vara lui 2012 -
Fabrici ruginite. Or mai fi bune de ceva?
O vilă "bengoasă" aşezată inestetic lângă un morman de gunoi.
O apă curgătoare. De fapt, mai mult o tentativă.
Lemne. De fapt, trunchiuri de copaci stivuite. Parcă ar fi scobitori pentru uriaşi.
Un lan de floarea-soarelui îşi aşteaptă maturitatea. Şi albinele.
O fântână ruginită şi fără ciutură, ca o propoziție neterminată.
Dealuri albastre, culturi pitice şi verzi, desene fantastice pe cer. La marginea lanurilor, o construcţie mică şi ciudată de ciment amintind de o capelă. Sau de o poartă către alte lumi.
Un lan imens de grâu. Cât vezi cu ochii, numai grâu auriu bătând spre roşcat. Ici-colo, tufe de mărăcini, joc de iele şi dâre de tractor.
Clădiri omeneşti. O curte imensă de ciment, presărată cu forme din ciment aşezate grupat, câte trei la un loc. Probabil acest aranjament ciudat a avut cândva un rol funcţional, dar acum totul seamănă cu o expoziţie în aer liber de artă modernă.
Un câmp negru din care ies mii de fire verzi. Sunt plante tinere, de-o palmă şi stau cu frunza bifurcată ca degetele unor şcolari conştiincioşi.
În depărtare, un nor şi-a revărsat trena pe pământ. Fâşii galbene de sol contrastează cu orizontul albastru.
Soarele-i alb, şi alb e cerul în jurul lui. Nu-i pasă de ploaia ce o uneltesc norii împotriva lui. El străluceşte prietenos. Deasupra lui, un nor stufos pare o sprânceană încruntată peste un iris strălucitor.
Soarele! Ce l-aş cânta eu, de-aş avea cui!
Într-o gară, o pereche sură de porumbei se uită curioasă la tren. Stau pe streaşină şi analizează problema pe îndelete. Timp de câteva clipe mă las păcălită de iluzie şi cred că pleacă trenul meu. De fapt, era cel de alături. Porumbeii îşi pierd interesul, şi ies graţios din scenă.
Apare o căsuţă stranie, ţuguiată ca acelea din lumea lui Oblio. Ce-o vrea să fie? Fântână? Pare straniu să vezi într-o gară aşa ceva.
Câmp larg. Pe o autostradă, maşini ca nişte insecte. Deasupra lor, un uriaş nor albăstrui, planează ca un dragon înaripat. Pare a-i cere soarelui voie să se desfăşoare. Soarele, îl cam ignoră.
Un cimitir feroviar. O macara plictisită.
Soarele e chiar frumos în seninătatea lui. Deasupra - norul albastru întunecat, jos - dealul albăstrui, iar el, mândru, la mijloc.
Mă auzi tu? Îţi cânt soarele! "Dragul nostru Soare". Atât de aproape îţi e natura! Numai eu, m-am făcut nevrednică de apropierea ta!
Pe stradă, camioane lente îşi poartă reclamele. În tren, o ţigancă trece prin vagon turuindu-şi propriile ei reclame : "Poftiţi la covrigei, băieţii! Covrigi cu sare avem!".
Soarele s-a topit în pulberea de nori. O perdea de pădure vine să pieptene norii. Două stoluri de păsări plutesc ca nişte entităţi globulare stranii.
Soarele se iţeşte dintre nori. E mai puternic. Dacă-l priveşti, îţi "ştampilează" retina.
Clădiri vechi, părăsite. Stâlpi fără fire.
Un cocoş, pe o uliţă trece în inspecţie. Un covor rotund, maron stă pe sârma de rufe. Parcă ar fi un fluture de noapte cu aripile larg deschise.
Vecinii mei de compartiment, doi tineri bruneţi, probabil ţigani, parcă ar fi ieşiţi din filmele indiene. Alături lumea îşi omoară timpul jucând cărţi.
Pe câmp, câţiva stâlpi ciudaţi, par nişte crabi uriaşi înfipţi în par.
E frumos cerul acum. Minunat de frumos! Şi câmpul la fel. Totul parcă ar fi scos dintr-o pictură. Jos, toate nuanţele de verde şi galben. Sus, minunate împletiri de albastru. Din când în când, dintre frământările plumburii, străluceşte o pată albă. Izbucneşte ca un chiot de victorie.
Pe sol, totul este calm. Tufele sunt calme. Lanurile sunt calme. Totul, în neclintirea sa, inspiră cea mai adâncă şi pură stare de calm.
Dar vai! Există ochi să vadă pacea, dar inima, inima, poate ea s-o primească? Şi cu cine să împărtăşesc această pace? ...Dacă El, El nu vrea?...
Sunt invidioasă pe firul ierbii. El, în simplitatea lui, acceptă lucrurile aşa cum sunt, şi participă la tot ce se întâmplă. El nu are frământări interioare care să-l pună în disonanţă cu natura.
Soarele se pregăteşte să se culce. Şi-a pus un norişor streaşină le ochi, şi acum priveşte spre noi somnoros. Natura toată pare să-l salute, fiecare fir de iarbă.
Soarele apune maiestuos în spatele norilor, ca un actor ce se retrage în dosul cortinei. Mâine va fi o nouă zi, o nouă piesă va juca.
Câmp verde. Un verde închis, adânc, în care te pierzi.
O casă netencuită are două antene TV parabolice.
Cineva şi-a uitat plasa cu mâncare atârnată într-un copac.
Vecinii de compartiment îmi aruncă priviri curioase. Li se pare ciudat să vadă pe cineva care stă şi se uită pe geam şi scrie în carnet. Din fericire, nu le pare aşa de ciudat încât să pună întrebări. Pasămite, au tras concluzia că sunt inofensivă.
Pentru a şasea oară, vânzătoarea ambulantă traversează vagonul : "Snacksuri, sucuri, apă minerală. Hai băieţii!".
Fabrici ruginite. Or mai fi bune de ceva?
O vilă "bengoasă" aşezată inestetic lângă un morman de gunoi.
O apă curgătoare. De fapt, mai mult o tentativă.
Lemne. De fapt, trunchiuri de copaci stivuite. Parcă ar fi scobitori pentru uriaşi.
Un lan de floarea-soarelui îşi aşteaptă maturitatea. Şi albinele.
O fântână ruginită şi fără ciutură, ca o propoziție neterminată.
Dealuri albastre, culturi pitice şi verzi, desene fantastice pe cer. La marginea lanurilor, o construcţie mică şi ciudată de ciment amintind de o capelă. Sau de o poartă către alte lumi.
Un lan imens de grâu. Cât vezi cu ochii, numai grâu auriu bătând spre roşcat. Ici-colo, tufe de mărăcini, joc de iele şi dâre de tractor.
Clădiri omeneşti. O curte imensă de ciment, presărată cu forme din ciment aşezate grupat, câte trei la un loc. Probabil acest aranjament ciudat a avut cândva un rol funcţional, dar acum totul seamănă cu o expoziţie în aer liber de artă modernă.
Un câmp negru din care ies mii de fire verzi. Sunt plante tinere, de-o palmă şi stau cu frunza bifurcată ca degetele unor şcolari conştiincioşi.
În depărtare, un nor şi-a revărsat trena pe pământ. Fâşii galbene de sol contrastează cu orizontul albastru.
Soarele-i alb, şi alb e cerul în jurul lui. Nu-i pasă de ploaia ce o uneltesc norii împotriva lui. El străluceşte prietenos. Deasupra lui, un nor stufos pare o sprânceană încruntată peste un iris strălucitor.
Soarele! Ce l-aş cânta eu, de-aş avea cui!
Într-o gară, o pereche sură de porumbei se uită curioasă la tren. Stau pe streaşină şi analizează problema pe îndelete. Timp de câteva clipe mă las păcălită de iluzie şi cred că pleacă trenul meu. De fapt, era cel de alături. Porumbeii îşi pierd interesul, şi ies graţios din scenă.
Apare o căsuţă stranie, ţuguiată ca acelea din lumea lui Oblio. Ce-o vrea să fie? Fântână? Pare straniu să vezi într-o gară aşa ceva.
Câmp larg. Pe o autostradă, maşini ca nişte insecte. Deasupra lor, un uriaş nor albăstrui, planează ca un dragon înaripat. Pare a-i cere soarelui voie să se desfăşoare. Soarele, îl cam ignoră.
Un cimitir feroviar. O macara plictisită.
Soarele e chiar frumos în seninătatea lui. Deasupra - norul albastru întunecat, jos - dealul albăstrui, iar el, mândru, la mijloc.
Mă auzi tu? Îţi cânt soarele! "Dragul nostru Soare". Atât de aproape îţi e natura! Numai eu, m-am făcut nevrednică de apropierea ta!
Pe stradă, camioane lente îşi poartă reclamele. În tren, o ţigancă trece prin vagon turuindu-şi propriile ei reclame : "Poftiţi la covrigei, băieţii! Covrigi cu sare avem!".
Soarele s-a topit în pulberea de nori. O perdea de pădure vine să pieptene norii. Două stoluri de păsări plutesc ca nişte entităţi globulare stranii.
Soarele se iţeşte dintre nori. E mai puternic. Dacă-l priveşti, îţi "ştampilează" retina.
Clădiri vechi, părăsite. Stâlpi fără fire.
Un cocoş, pe o uliţă trece în inspecţie. Un covor rotund, maron stă pe sârma de rufe. Parcă ar fi un fluture de noapte cu aripile larg deschise.
Vecinii mei de compartiment, doi tineri bruneţi, probabil ţigani, parcă ar fi ieşiţi din filmele indiene. Alături lumea îşi omoară timpul jucând cărţi.
Pe câmp, câţiva stâlpi ciudaţi, par nişte crabi uriaşi înfipţi în par.
E frumos cerul acum. Minunat de frumos! Şi câmpul la fel. Totul parcă ar fi scos dintr-o pictură. Jos, toate nuanţele de verde şi galben. Sus, minunate împletiri de albastru. Din când în când, dintre frământările plumburii, străluceşte o pată albă. Izbucneşte ca un chiot de victorie.
Pe sol, totul este calm. Tufele sunt calme. Lanurile sunt calme. Totul, în neclintirea sa, inspiră cea mai adâncă şi pură stare de calm.
Dar vai! Există ochi să vadă pacea, dar inima, inima, poate ea s-o primească? Şi cu cine să împărtăşesc această pace? ...Dacă El, El nu vrea?...
Sunt invidioasă pe firul ierbii. El, în simplitatea lui, acceptă lucrurile aşa cum sunt, şi participă la tot ce se întâmplă. El nu are frământări interioare care să-l pună în disonanţă cu natura.
Soarele se pregăteşte să se culce. Şi-a pus un norişor streaşină le ochi, şi acum priveşte spre noi somnoros. Natura toată pare să-l salute, fiecare fir de iarbă.
Soarele apune maiestuos în spatele norilor, ca un actor ce se retrage în dosul cortinei. Mâine va fi o nouă zi, o nouă piesă va juca.
Câmp verde. Un verde închis, adânc, în care te pierzi.
O casă netencuită are două antene TV parabolice.
Cineva şi-a uitat plasa cu mâncare atârnată într-un copac.
Vecinii de compartiment îmi aruncă priviri curioase. Li se pare ciudat să vadă pe cineva care stă şi se uită pe geam şi scrie în carnet. Din fericire, nu le pare aşa de ciudat încât să pună întrebări. Pasămite, au tras concluzia că sunt inofensivă.
Pentru a şasea oară, vânzătoarea ambulantă traversează vagonul : "Snacksuri, sucuri, apă minerală. Hai băieţii!".
RSS Feed